Ziarul lu' perfectu' simplu

Bârsanu la Răscruci. Cu viniluri pentru oameni şi muzici pentru năluci

395

Într-o zi, săptămâna trecută, mă sună Silviu Bârsanu. Pictorul.

Mă invită la Răscruci*. Nu ştiu ce-s alea, „răscrucile”. Acolo o să expună “Unde de femei”, îmi explică el. Pe Calea Unirii, la 64 C, vizavi de Biserica Mântuleasa. Sâmbătă, la ora 19.19 fix, aşa îmi spune, iar eu promit că voi ajunge negreşit şi fără de întârziere.

La ce te aştepţi…

Sâmbătă, orele prânzului, şi deja dau din colţ în colţ. Răstorn dulapul, e musai să nu dau greş: până la urmă, nu în fiecare zi am parte de invitaţia personală a unui personaj de calibrul domnului profesor. Mă opresc la o rochie de pension. Plus coc lejer, plus vizită la cosmetică pentru un machiaj profi. Să mă lumineze un pic la faţă, pictorii se dau în vânt după lumini şi umbre, mă gândesc eu, mândră de perspicacitatea mea.

Sâmbătă, 19.10. Încă de unde mă lasă taxiul, aud nişte bătăi de tobă, dintr-un subsol. Intru în clădire, văd trei uşi, două încuiate, pe una scrie: “Nu intraţi! Veceu defect”, dar nu găsesc nicio scară ca să pot coborî. Nu-mi vine să sun pentru îndrumare, m-aş face de râs, trebuie să găsesc singură intrarea. După ce bântui câteva minute prin clădirea ce pare părăsită, ies să trag cu urechea, poate-mi vine vreo idee de unde se aude muzica şi cum să mă întâlnesc cu ea. Este deja 19.15. Am noroc, la mustaţă: mai ajunge cineva, un invitat. Ţuşti şi eu în spatele lui. Îmi iau un aer serios, ca şi când aş şti exact ce fac şi unde merg.

…şi peste ce dai…

Evident, intrarea era pe altă parte. Pe lateral, de acolo se merge în beci. Silviu Bârsanu mă întâmpină şi mă îmbrăţişează cald. Mă întreabă dacă vreau să beau o bere sau prefer nişte rachiu. Bere, mulţumesc frumos, zic, şi-mi primesc porţia dintr-un bidon de Bucegi de doi jumate.

Brr, este cancer aici, dar aud că dincolo s-ar afla o aerotermă.

SONY DSC

E frig, dar aş mai sta un pic prin preajma maestrului, să mai schimbăm două vorbe. E îmbrăcat într-o cămaşă cu motive populare, sacou peste, are o eşarfă la gât şi o beretă neagră. Pictor fără beretă nu se cuvine, nu? Peste toate astea, o haină ponosită, ca să fie anacronismul perfect. Pe pereţi sunt fotografii vechi, peste care sunt agăţate lucrările sale. Nişte femei cu ochi, ori buze, mai mult privire, strecurat şi vreun os zigomatic sau vreo claviculă care să-ţi taie respiraţia. Şi fiecare dintre nălucile lui Silviu Bârsanu are ataşate versuri, pour les connaiseurs, în română şi franceză. Muzica e cam tare pentru urechile mele mici, dar îmi place. Înţeleg că doi arhitecţi şi un sculptor au pus mână de la mână şi creează pentru ei înşişi. Nu vor să audă de înregistrări sau de contracte, doar de muzica lor. O ascult mai atent: sună ca un drog.

SONY DSC

Intru să privesc cu atenţie fiecare lucrare şi să mă încălzesc un pic. În metri pătraţi, camera e cam cât apartamentul meu cu două camere; aeroterma e cam cât iPhone-ul meu cu două camere. Am îngheţat. Cu excepţia muzicienilor, sunt vreo trei oameni înăuntru, înfofoliţi. Da, au căciuli groase, fulare la gât, văd şi o geacă de schi, bocanci. S-au îmbrăcat cum se cuvine pentru Răscruci, nu ca mine. Şi nici nu cred c-au mers la cosmetică. Mă simt ca o floricică piţiponcizată, pe care se opresc, rând pe rând, privirile celor care îşi fac apariţia. O floricică îngheţată, îmi zic, şi mă pufneşte râsul gândindu-mă ce invidie ar simţi un om foarte drag mie pentru frigul ăsta.

SONY DSC

Oameni buni…

De unde au apărut toate feţele astea de artişti în Craiova şi unde se ascund ele în restul timpului? Văd şi un fost politician, îl cunosc, mă duc ţintă la el. Mi se pare că interacţiunea cu un om de-ăsta mai serios m-ar mai scăpa de senzaţia ascuţită de La ţigănci. Sunt la al treilea pahar de Bucegi; berea şi frigul mă trimit la veceu. Dar veceul este defect, aşa scria pe uşă. Gestionează problema, îmi spun, că de-aia te-a făcut mă-ta ziaristă. Nu ăsta e motto-ul clişeu? Când ţi se închide uşa în nas, intri pe fereastră. Şi nu doar că aş intra pe geam, aş fi în stare să dărâm ziduri. Aşa că ies hotărâtă din beci şi intru pe partea cealaltă, în clădire. Noroc că uşa nu e incuiată de fapt, iar veceul defect e cât se poate de decent de folosit. Mă întorc.

SONY DSC

Se apropie de mine o femeie, îi recunosc ochii, sunt de un albastru de-ăla pe care nu-l uiţi. Este colega mea din 1-4 şi cea mai bună prietenă din copilăria aia de acum o sută de ani. A fost plecată vreo opt ani în Spania, s-a întors, lucrează cu copiii, aşa scria şi în compuneri, îmi amintesc, că visează să lucreze cu copiii. Dar visele nu se leagă întotdeauna aşa, ca în capul nostru, şi ea înţelege bine asta. Îmi spune că nu este o coincidenţă că ne-am reîntâlnit şi, în vreme ce-mi vorbeşte, mi se pare că sunt într-o bulă de timp. Îmi povesteşte despre Dumnezeu cu aceeaşi uşurinţă şi poftă cu care îţi aduc de veste unele cunoştinţe vechi că s-au căsătorit şi au copii, amestecându-se vorbe cu ţipetele ascuţite din camera alăturată. Da, nu este vorba despre niciun efect pe calculator, este Ilinca de la Filarmonică. Face vocalize. Un personaj excentric cap-coadă, are o atitudine preţioasă pe mica scenă improvizată şi mă priveşte întocmai ca şarpele din Cartea junglei, care voia să-l hipnotizeze pe Mowgli.  Îmi torn bere. Spre mine se indreaptă un domn care îmi sărută mâna şi îmi spune că nu a pictat niciodată nimic, dacă nu a avut ocazia să-mi facă un portret din profil. În scurt timp, în jurul meu sunt colegi de liceu ai maestrului, prieteni de-ai săi. Sunt la vieille femme fatale şi-mi place, că scot aburi pe nas. Întotdeauna am visat să ştiu să scot fumul de ţigară pe nas, dar n-am reuşit.

…cu vise nebune

Îmi lăcrimează ochiul stâng şi simt că anchilozez. Aş vrea să notez ceva în agendă, dar nu-mi pot mişca degetele. Haide, că eşti chiar caraghioasă, să încerci să faci ceva după vreo regulă, aici!, îmi spun. În plus, a ajuns Mircea Suchici, violoncelistul, şi s-a lăsat tăcerea. Ne-am strâns toţi să-l ascultăm. Suită dedicată lui Constantin Brîncuşi. Ne-am strâns toţi, am spus? Nu-l număraţi pe Silviu Bârsanu: el a rămas pe hol, aşezat pe un butoiaş de bere. Scoate câte un chiuit din timp în timp, dar nimeni nu pare surprins.


poza 2

Mi se năzăreşte că versurile şi femeile din poze încep să roiască în cameră, ca să se încălzească. Parcă aşa să zic, pozele lui Silviu Bârsanu se dau într-un carusel de discuri. Şi se amestecă femei, şi fac dragoste, iar Bârsanu chiuie de plăcere. Doar violoncelul lui Mircea Suchici se încăpăţâneaza să plângă.

SONY DSC

* La Răscruci este un proiect cultural, iniţiat din 2002. Răscruciurile, cum mai sunt ele alintate, încearcă să conjuge artele: „pictură, muzică, uneori poezie”, cum spune Silviu Bârsanu. Uneori, domn’ profesor?

Comments

comments

Leave A Reply

Your email address will not be published.