Ziarul lu' perfectu' simplu

Stropii de cultură – Avem o sărbătoare. O mai sărbătorim ?

Autor: Cristian VOICU

 

Mai întâi de toate, ar trebui să iau o piatră în gură, cum se spune, la începutul acestui nou proiect jurnalistic ale cărui ecouri nădăjduiesc să meargă fix la ţintă, nu de alta, dar e mare nevoie. Vasăzică, bucură-te, drag popor, la anul o vom ţine de la început până la sfârşit într-o nesfârşită sărbătoare. Este vorba, evident de Centenarul Marii Uniri de la 1918. De fapt, ce înseamnă în fiecare an pentru majoritatea românilor sărbătorirea Zilei Naţionale ? Nimic altceva decât o banală zi liberă ca oricare alta, care, dacă pică joi sau marţi, e minunat, se dublează sărbătoarea, păcat că e cam frig pentru o ieşire la mici şi bere, în buna tradiţie.

Dar nu-i nimic, aceştia se pot converti deus ex machina în fasolagii, cârnăţari şi ţuicari.   Iar dacă afară este ninsoare, vânt, chiciură, promoroacă, polei ş.c.l., atunci nici parada militară care face deliciul copiilor nu pare să mai aibă sorţi de izbândă. Şi atunci, mai este Ziua Naţională a românilor un factor şi prilej de coeziune în comunităţi ? Nu sunt cel mai îndreptăţit să dea răspunsul, dar, uite, americanii o au pe 4 Iulie, francezii pe 14 Iulie, maghiarii pe 15 Martie şi parcă pe acolo iese totuşi altceva.

Am zis despre maghiari ? Păi, concetăţenii noştri de această etnie, incitaţi de politrucii aferenţi, susţin că pe 1 Decembrie n-au ce să sărbătorească.   Şi de-ar fi rămas numai la această constatare, ar mai fi cum ar mai fi, dar fac şi băşcălie de noi, ăştia care am vrea să sărbătorim. Bine-bine, zic ei, sărbătoriţi, e ok, e dreptul dv., dar cu cine şi cu ce ? Păi, chiar aşa, cu cine şi cu ce ? Mai deunăzi, mi-au picat în mână nişte aşa-zise programe omagiale (vai, limba de stejar !) pe plan local care, fără semnificative excepţii, au rămas la stadiul Cântării României…mă rog, o cântare pe alocuri edulcorată, urmând ca pe măsura înaintării în timp să dea peste bord marile paranghelii pentru care sunt aproape convins că s-au pus deoparte cu grijă bănuţii de rigoare. Bănuţi care vor fi împărţiţi precum grăunţele către baronii locali cu neţărmurită generozitate, pentru că şi aşa pe plan central guvernul nu se pricepe să îi chivernisească.

Dar să revenim la oile (serbările) noastre. Dacă am văzut cu ce, să vedem cu cine se (mai) face sărbătoarea ? Păi, iată: cu elevi de clase primare, gimnaziu şi liceu aduşi în sălile de spectacol cu turma şi anasâna şi ameninţaţi cu scăderea notei la purtare dacă lipsesc sau butonează mobilele în loc să fie atenţi (la ce ?) plus profesori dezabuzaţi care mai pot, totuşi, să bifeze încă o manifestare culturală/educativă/patriotică cu clasa. Cu funcţionari din instituţiile bugetare, care or să vină în număr mare, neîndoielnic, căci la creşterile fabuloase de salarii promise în vară, până şi iarna trece mai uşor tot sărbătorind într-o veselie. Cu pensionarii, că ăştia-s în mod tradiţional cei mai patrioţi dintre români, după cum se extazia la tv. un cunoscut politruc ce a făcut şi face zilnic potecă între posturi. Cu asistaţii sociali e o mică problemă, ăştia s-au cam boierit, nu vor să mai muncească în folosul comunităţii, dar n-are a face; dau bine la număr în cadru.   Şi uite aşa, anul aniversar vine în curând, iar deznodământul se apropie implacabil, ca o sentinţă fără drept de apel.

Deja temerea mea devine convingere: vom marca Centenarul Marii Uniri, în cel mai bun caz, așa cum știm noi mai bine să ne facem de râsu-plânsu: cu discursuri patriotarde și nationalist-protocroniste, cu stegari daci, călușari și alte «folclorisme» plus folcloriştii şi folcloristele de rigoare doldora de muzică furajeră numai bună de gargară în asemenea circumstanţe. Şi, ca fatidica pupăză să mai aibă şi colac, continuăm să ne supărăm pe concetăţenii noştri unguri că nici la o aşa sărbătoare nu ne lasă să ne tihnească. Şi tot aşa, pentru nefericirile noastre istorice vor fi veşnici vinovaţi, când ruşii şi americanii, când evreii şi ţiganii. Ungurii vin tare din urmă. Noi am fost întotdeauna şi peste tot albi ca zăpada.

Şi atunci, vorba aceea de la strămoşii noştri: dacă nu ni se întâmplă ceea ce zicem că merităm, niciodată, atunci cu siguranţă merităm ceea ce ni se întâmplă tot timpul. Închei cu sfârşitul Gazelului lui Coşbuc: Iar de n-are scop viaţa/Fă să aibă clipa scop.

Comments

comments

Leave A Reply

Your email address will not be published.