Ziarul lu' perfectu' simplu

Stropii de cultură: Fără prejudecăţi, de la oportunismul oltenesc la apetitul pentru trădare românesc.

Autor: Cristian Voicu

Re(citez), pentru buna aducere aminte a cititorilor, dintr-un material de prezentare a trăsăturilor psihosociale ale locuitorilor diverselor regiuni ale României, material pe care l-am utilizat într-un articol precedent:

Oportunismul este și el o tară specifică locuitorilor Olteniei, care își are originea în istoria acestui ținut. Este vorba despre apropierea de o grupare sau de o personalitate în scopul obținerii de avantaje. Se întâmplă de când lumea ca obținerea unor avize, aprobări, facilități, acte firești sau un loc de muncă să se facă prin intervenția cuiva. Oportunismul oltenesc se datorează nevoii de prestigiu, funcții și statut.

Dacă în privinţa oportunismului, fie el şi regional, ne-am cam lămurit şi nu ar mai fi prea multe de spus, evenimente recente de pe eşichierul politic românesc aduc sub lupă o altă trăsătură de caracter, de această dată „cu acoperire naţională“. Să explicităm fenomenul în istoricitatea lui.

Are românul o înclinaţie aparte pentru „lucrătură“, trădare, complot și denunț? Care este adevărul? Fac parte, ca un adevărat blestem, din viața noastră cotidiană? Păi, cam aşa s-ar părea, după cum se petrec faptele, chiar prin preajma noastră. Le întâlnim la tot pasul, la birou, în familie, în vecini, etc. Sunt la fel de răspândite ca strănutul și tusea, ca fumatul, băutul cafelei și al berii. Sunt considerate firești, în ordinea lucrurilor. Ca şi oportunismul, fratele ei mai mic. Aţi văzut deci cum vine de se brodeşte chestiunea în cauză? Asta pentru că ambele sunt socotite, în fapt, drept mijloace de neînlocuit pentru a supraviețui. Pentru a face carieră, pentru a reuși în viață, pentru a te îmbogăți… Nici nu e de mirare.

În lumea românească depinzi de o vorbă, de o scrisoare, de o calomnie, de un zvon. Și așa e din vechime. Țările române au trăit secole de-a rândul expuse pretențiilor imperiilor din jur. Că a fost rus, otoman, habsburgic, au fost doar nuanţe care nu modifică aspectul calitativ al problemei, pe fond existând doar nuanţe nesemnificative. Similar s-au produs lucrurile din partea tătarilor și polonezilor. Această presiune a întâlnit, neîndoios, în calea ei, o societate labilă, cu instituții slabe, cu oameni, care vasăzică, sub vremi, nu invers.

Istoricul, jurnalistul şi scriitorul Stelian Tănase precizează că fără o capacitate de rezistență bine articulată, cu oameni dispuși mai curînd spre acomodare (când nu a fost cazul chiar de adaptare !) și compromis decât spre a înfrunta pericolele cu demnitate, autoritatea şi prestigiul respectivei funcţii se pulverizează. Aceasta deformează caracterul oamenilor, dă întâi de toate conștiința fragilitații diriguitorilor și generează, inevitabil, corupție. A merge cu pâra la mărimile zilei este un exercițiu natural. Chestiunea supraviețuirii se pune zilnic și morala slăbește drastic. Orice mijloc de a rezista încă o zi, un an, o generație, pe jilţul funcţiei, pare bun. Povestea asta vine dinainte de fanarioți, are o lungă tradiție. Istoria românilor este foarte bogată în evenimente în care trădarea, complotul, denunțul au jucat rolul decisiv.

Departe de a fi rodul întâmplării, acestea sunt ca sistemul circulator într-un organism viu. Au devenit mai mult decât o obișnuință, au devenit un reflex. În trecut, episodul cu Horea, Cloşca şi Crişan este legat de trădarea cuiva din familie. Cel cu Tudor Vladimirescu – vândut de panduri. În timpul ocupației Puterilor Centrale (1916-18) la Bucureşti, Poliţia se sufoca sub povara teacurilor de denunţuri primite zilnic de la populaţie.

Acelaşi autor citat precizează că Brîncoveanu și ai lui au murit în urma unui denunț din partea unor rude. A fost o trădare, o intrigă politică, un complot din partea unora care doreau să îi ia averea și scaunul domnesc. Motivele la acest gen de comportament se cunosc întotdeauna. Vin din răul cuibărit în fiecare. Din invidie, din pofta de mărire, din apetitul pentru putere, din ură și lăcomie, din resentiment, din frică etc. Toate sunt trăsături foarte românești. Nu este un secret pentru nimeni că și azi se văd foarte bine toate aceste lucruri. Sunt practici curente, le constaţi în jur la tot pasul.

Bref: Mai avem şanse să ne îndreptăm? Şi cu cine (sau cu ce) să începem?

Comments

comments

Leave A Reply

Your email address will not be published.