Ziarul lu' perfectu' simplu

Stropii de cultură – Manualul unic: tare mi-aş fi dorit să fiu un profet mincinos…

Autor: Cristian Voicu

…n-am reuşit, îmi fac mea culpa!

La începutul lunii noiembrie anul trecut am scris pentru R.O. un articol despre ceea ce ar dori diriguitorii Educaţiei să fie Legea manualului şi ce are toate probabilităţile să iese în realitate din aplicarea acestui document. Iată ce predicţii formulam atunci (transcriu din text şi nu-mi fac nici un merit din asta, precum precizez încă din titlu):

  1. Povestea cu ochelarii de cal, dacă nu ar fi vorba de rea-voinţă din capul locului, începe să se adeverească. Păi crede d-l ministru (al Educaţiei – n.a.) că un singur tip de manual, fie el catergorisit ca de bază, poate satisface întreaga gamă de situaţii, particularităţi, cutume etc. care caracterizează profilul educaţional al unei comunităţi ? Sau plasăm in corpore respectiva comunitate într-un fel de pat al lui Procust sui-generis ? Este de domeniul notorietăţii că un singur manual nu are cum să acopere diversele aspiraţii de învăţare şi aşteptări ale beneficiarilor actului educaţional. Cine crede că toată această multitudine de situaţii poate fi acoperită cu un singur manual, fie el numit cel de bază, se înscrie drept un mare farseur, ca să ne exprimăm eufemistic.
  2. În final, totul devine o batere de câmpi. Să exemplificăm. Ministerul Educaţiei Naţionale achiziţionează conceptul şi conţinutul manualului şcolar de bază de la autori. Drepturile de proprietate intelectuală vor fi cesionate exclusiv, pe perioadă nedeterminată, către Ministerul Educaţiei Naţionale. Să presupunem că Legea dreptului de autor permite un astfel de aranjament, dar nu văd logic, în perspectivă, prea mulţi autori înghesuindu-se cu stranie generozitate să-şi cesioneze drepturile de proprietate, pe durata nedeterminată, unui minister, fie el şi al Educaţiei Naţionale. Chiar şi până acum, evaluarea şi aprobarea manualelor şcolare se făcea tot în cadrul Ministerului Educaţiei.
  3. Ce a ieşit, am văzut în cazul cu manualele de clasa a V-a (din toamna trecută – n.a.). De ce am fi convinşi că în viitor va fi altfel ? În plus, şcolile nu vor avea de unde să aleagă un manual, pe banii bugetului, altul decât manualul de bază. Care poate fi de la fel de proastă calitate precum cele mai sus menţionate.
  4. În concluzie, actuala guvernare şi ministrul (Liviu Pop pe vremea aceea – n.a.) doresc să monopolizeze elaborarea şi editarea manualelor şcolare, sub pretextul absenţei fondurilor necesare achiziţionării lor. Ar putea fi acesta un argument valid ? În orice societate liberă. doar competiţia generează calitate, monopolul de stat este premisa certă a proastei calităţi. Repetăm că un singur manual nu poate asigura diversitatea împrejurărilor şi situaţiilor în care se derulează procesele educaţionale. Profesorii rămân fără libertatea de a alege acele manuale şi materiale care se potrivesc caracteristicilor comunităţilor în care lucrează. Devine deci este clar pentru toată lumea care este raţiunea demersului (a promovării manualului unic în şcoală – n.a.).

Astea erau premisele. Ce a ieşit în final a făcut deliciul presei, în cel mai fericit caz: manualul de geografie pentru clasa a VI-a este plin de greşeli, fiind din start ceea ce se cheamă un rebut.

Ce părere au oficialităţile:

„Din punct de vedere estetic sunt (manualele – n.a.) foarte frumoase, din punct de vedere al conținutului, puțin cam încărcate. Așa ştiu să scrie manualele specialiştii noştri din sistem” – este concluzia la care ministrul Educaţiei, Valentin Popa, ministrul de resort, a ajuns cu zâmbetul pe buze. Adică: să-i tratăm totuşi cu înţelegere, căci numai cine nu munceşte nu greşeşte. Şi gata !

Ceea ce înseamnă că peste 500 de mii de elevi din clasele 1-6 urmează să înveţe de pe manuale cu prea multe informaţii.

„Ei (făcătorii de manuale din sistem – n.a.) şi-au propus un proiect foarte ambiţios, să se ocupe de toate manualele din România“ (aoleu !).

Strict organizatoric, nu erau dotaţi să facă faţă unei asemenea munci”, opinează Cristian Greșanu, reprezentantul Uniunii Editorilor din România.

„Am putea să acceptăm că e nevoie de oameni dedicaţi care să fie autori de manuale. Această soluție, cu ministerul care le face, trebuie dezvoltată. Ori ne întoarcem la edituri, care prin competiţie asigură calitate, pentru că editurile îşi pot asuma costuri de dezvoltări de echipe dedicate pentru manuale când sunt într-o competiţie; dacă ministerul rămâne singurul autor de manuale, probabil că se va ajunge la o soluţie prin care experţi permanenţi dedicaţi trebuie angajaţi prin concurs de către Editura didactică şi pedagogică”, este de părere Daniela Vişoianu, expert în educaţie.

Ce va fi cu siguranţă: pentru cele 2,6 milioane de manuale pentru următorul an şcolar, Ministerul Educației va plăti aproximativ 24 de milioane de lei.

P.S. Pentru rebuturile prezente şi viitoare, cine achită nota de plată ?

Comments

comments

Leave A Reply

Your email address will not be published.